Stăteam acum câteva zile la birou și învățam la istorie, despre revoluția de la 1848 dacă nu mă înșel. Deja mă plictisesem. Am o ramă, o ramă atât de drăguță că aș putea da în diabet privind-o prea des. Și, în momentul ăla de plictiseală cruntă, rama respectivă mi-a atras atenția. Nu că nu o cunoșteam atât de bine, dar pentru că, preț de câteva minute, m-a pus pe gânduri. Am început să mă întreb ce s-ar putea întâmpla, să doară atât de tare, încât să mă facă să vreau să o sparg, să o fac țăndări, iar poza aia atât de perfectă, parcă scoasă din filmele romantice de la hollywood, să se facă bucățele. Și, în mod ciudat, astăzi am aflat ce. Poate chiar există cobitul până la urmă, poate e vina mea, poate nu trebuia să îmi pun mintea la întrebări filozofice. Și da, astăzi mi-a venit să transform rama în țăndări. Și pentru prima data cred că am și înțeles ce e cu impulsul ăsta, de a transforma sticla în bucăți: poate că, poate că bucățelele alea pur și reflectă sentimentele, sentimentele făcute și ele țăndări și bucățele mici, micuțe.