Am promis ca scriu despre asta, pentru mine, doar ca nu stiam cand, chiar am neovie sa mi-o ia putin sufletul la goana pe aleea amintirilor ca sa ma apuce scrisul. Speram ca totusi sa nu se intample la o 2 noaptea, cu cartea de Dreptul Familiei langa, cu inca vreo 170 de pagini de invatat si 2 zile pentru asta. Anyway, se putea si mai rau, cred.

Am avut un 2017 pe care nu l-as putea descrie in cuvinte si si daca as putea, jur ca nu as sti de unde. 

Nu cred ca s-a intamplat nimic interesant pana prin primavara, stiu ca am fost de 2 ori la Cluj intr-o perioada destul de scurta si imi amintesc ca la un moment dat m-am simtit atat de bine si am inceput sa imi pun tot felul de intrebari. Daca e ok ce fac, daca o sa imi para rau, daca o sa imi fie bine. 

Am lasat-o asa si m-am hotarat sa plec in State si am luat cea mai grea decizie pe care a trebuit sa o iau vreodata si stiu ca absolut nimeni din jurul meu nu a inteles, dar imi amintesc cum simteam ca mi se desire sufletul ca materialul unui tricou vechi pe care il rupi in doua. Stiu ca singurul lucru care m-a tinut pe picioare a fost sesiunea si asta pentru ca sunt putin dezaxata si ma stresez foarte tare si nu am fost destul de puternica sa duc toate sentimentele care ma incercau in acelasi timp si la aceeasi intensitate.

Ma rog, a trecut sesiunea si a trecut conventia si am plecat si cred ca am plans tot drumul si oho, e ceva de zburat si in primele doua saptamani am crezut ca o sa innebunesc si voiam acasa si cred ca a fost cea mai neagra perioada din viata mea, apoi am inceput sa ma obisnuiesc.

Sufletul meu ramasese acasa cu totul. Era ca si cum l-am pus intr-o cutie si l-am lasat cuiva sa aiba grija de el 4 luni, dar o alta parte din minte era acolo si traia. 

Am fost atat de fericita. Pe langa faptul ca am vizitat si am vazut majoritatea partilor din America pe care am vrut vreodata sa le vad, dar in special pentru ca mi-a deschis ochii si pentru ca am invatat ca pot exista si pot fii fericita si singura, pur si simplu singura si pentru ca mi-am dat seama ca de acum incolo voi face doar ce ma va face fericita si ca nu voi toloera mai putin si cred ca ala a fost momentul in care mi-am vazut o parte a viitorului cu ochii, atunci am stiut.

As vrea sa pot scrie ce simt, jur, dar nu stiu cum. Ideea e ca sunt mai recunoscatoare decat imi amintesc sa fi fost vreodata in viata asta. Sunt recunoscatoare pentru toti oamenii pe care i-am intalnit si pentur toate lectiile pe care fiecare dintre ei mi le-au lasat, apreciez fiecare imbratisare si fiecare vorba buna si fiecare sentiment pe care mi l-a daruit cineva in lunile alea. 

Si m-am intors apoi. Imi aminteam ziua aia de 30 octombrie si stiu ca ma trezisem pe la 10 si aveam avionul abia pe la 7 jumate seara si nu mai aveam rabdare si mi se parea o vesnicie sa astept atat (si apoi m-am luat prin aeroport cu tot felul si era sa pierd avionul...). 

Si am aterizat pe Bucuresti si m-am dus la un mega image si a vorbit tipa de la caserie in romana (logic) si m-am uitat la ea ca la masini straine si ala a fost momentul in care am incetat pentru totdeauna sa ii judec pe cei care stau cu anii in strainatate si vin si se simt ciudat si vorbesc ciudat (si serios ca imi pare rau pentru cata lume am judecat pentru asta si pentru cat misto am putut sa fac, imi pare asa rau).

Ma rog, si a doua zi, de dimineata, am zburat spre Timisoara si eram atat de agitata si aveam asa multe emotii si eram singura si aveam 3 trollere si un rucsac si eram vai de capul meu si nu dormisem toata noaptea dupa un zbor de 13h si o escala in Istanbul si inca 2 ore si stiu ca ma asteptau ai mei si m-am bucurat atat de tare sa ii vad si, pe de alta parte, mi s-a rupt sufletul ca erau doar ei doi, dar sunt constienta ca am meritat-o, chiar daca nici macar nu a fost intentionat.

Si m-am intors si am crezut ca o sa merg sa imi gasesc sufletul bine pastrat in cutia de care ziceam mai devreme si mi-am dat seama ca.. nu mai era asa cum credeam eu si mi-am dat seama ca am gresit. Si au trecut 2 luni jumate de atunci si stau si ma intreb cum am avut curaj si cum am putut sa imi iau inima in dinti in asa hal, nu am fost niciodata atat de puternica.

Cred ca luna iulie a lui 2017 a fost cea mai grea luna din viata mea.

Si am avut un final de an atat de fain, in ciuda ciondanelilor de pe activity. Erau in casa aia oamenii pe care ii iubeam si pe care ii iubisem intotdeauna. 

Si am si pierdut pe cineva si nu am acceptat pana acum, dar imi pare rau, imi pare rau pentru ca, macar de dragul amintirilor pe care le aveam, meritam mai mult. Atata tot, caci pe de alta parte ma bucur ca am aflat cum stau lucrurile.

Si vreau doar sa spun ca sunt mai fericita acum decat eram inainte si mai inteleapta si apreciez mai mult tot, tot ce mi se intampla.

Si sunt recunoscatoare din tot sufletul meu ca am fost primita inapoi.

Am fost intrebata daca as vrea sa ma mut acolo, daca mai merg (de 2000 de ori), de ce, cum, dar zic ca a fost foarte fain, de ce acum nu mai vreau? Pentru ca am trecut prin ce voiam sa trec, am trecut prin mai multe decat voiam, in sensul bun. Acum sunt aici, aici imi e sufletul, acum sunt aici si raman, raman sa fiu fericita. 

Si daca ar fi sa aleg din nou, as alege la fel, as alege la fel pentru cat de bine ne e acum.